Din istoricul Societății „Salvarea” (I): Azilul Cazzavillan și sediul „Salvării”

Binecunoscut grație carierei sale publicistice, Luigi Cazzavillan, fondatorul ziarului „Universul” (apărut în 1884), este legat indirect și de primii ani ai funcționării Societății de „Salvare” din București, creată de Nicolae Minovici în zorii secolului trecut.

Cazzavillan a venit în Țara Românească pe fondul migrării italienilor din secolul al XIX-lea. Sensibilitatea față de aspirațiile românești în plan politic, prin prisma situației propriei țări, care lupta pentru întregire, îl îndeamnă să ia parte la Războiul de Independență al României (1877 – 1878) ca reporter de război.

Mai târziu, ziaristul italian a sprijinit realizarea unui azil pentru invalizii Războiului de Independență, Azilul pentru invalizii militari, gradele inferioare numit și „Palatul Invalizilor”. În acest sens, Cazzavillan a deschis o subscripție publică, prin care s-au strâns în jur de 95.000 de lei, la care a donat 30.000 lei. Banii au fost puși la dispoziție Ministerului de Război de către soția sa, Theodora, după moartea prematură a soțului, iar cu ajutorul lor s-a achiziționat în 1906 o clădire în București, în strada Fântânei No. 22. Planul pentru construirea unui Palat al Invalizilor a fost reluat în 1912, fără succes.

O copie a testamentului lui Cazzavillan, decedat în 1903, se păstrează în arhiva documentară a Muzeului Nicolae Minovici și ne arată că soția devenea unica moștenitoare a averii sale: „Legatar universal asupra întreii mele averi mobile și imobile, las pe iubita mea soție Theodora L. Cazzavillan, care va dispune de întreaga mea avere oricum va voi, ca o deplină proprietară”. Finanțând apariția unui spital la Arzignano, locul de naștere al ziaristului, Theodora Cazzavillan a continuat opera de caritate a soțului său.

Visul Theodorei a fost însă înființarea unui azil pentru săraci care să îi poarte numele. Destinația inițială a azilului era oarecum incertă: în presă se vorbea despre un „azil pentru infirmi și copiii orfani sau abandonați, lipsiți de îngrijire părintească”. La 4 iunie 1905, Theodora Cazzavillan primea de la Primăria orașului București autorizația de a construi un imobil ce urma să devină „azil pentru săraci”. Serviciul Planului Alinierilor și Bunurilor Private îi înainta autorizația de a construi: „o clădire de zidărie masivă, lucrată și tencuită cu var, cu calcan spre vecini, acoperită cu metal având în dreapta și în stânga (aripele) cu două caturi iar linia din fund cu trei caturi va face latrine sistematice cu ventilațiuni puternice, conformându-se regulamentului comunal”. Aceasta se găsea pe Cheiul Dâmboviței, Splaiul Mihai-Vodă (azi Splaiul Independenței).

Povestea terenului pe care avea să fie construit azilul se păstrează în documente de arhivă. Acesta fusese cumpărat de Luigi Cazzavillan la 8 iunie 1888, de la comercianții Marcus și Mortiz Littman, pentru suma de 16.000 lei, alături de clădirile care se aflau pe acesta. Făcea parte din fosta proprietate Suțu, scoasă la vânzare prin licitație între 1881-1882 de Constanța, soția lui Otton Sutzu. Casele din Mihai Vodă Nr. 5 au ajuns în posesia mai multor proprietari, printre care A. Tacian, Johan Stiefler, Porumbaru, Moritz Litmman, inclusiv Primăria Capitalei. În urma mai multor tranzacții, Porumbaru vindea partea sa de teren lui Stiefler (1882), care, la rândul său vindea totul lui Marcus Littman anul următor. Littmanii ajung să dețină astfel o bună parte din terenul fostei proprietăți Suțu, pe care o vând lui Cazzavillan, așa cum am arătat mai sus, pentru 16.000 de lei.

La 12 iunie 1905, s-a pus piatra fundamentală a azilului clădit de Theodora L. Cazzavillan pe locul din Strada Mihai-Vodă, alături de circul Sidoli, ocazie cu care s-a semnat un act comemorativ: „Voind să dau o dovadă nepieritoare de iubirea aproapelui și spre a mulțumi a Tot Puternicului Creator care mi-a dăruit zile până astăzi, am destinat ca pe acest loc, cumpărat de prea iubitul meu soț Luigi Cazzavillan, care se odihnește pentru vecie, să clădesc un azil care să poarte numele meu: Theodora L. Cazzavillan. Astăzi dar, Duminecă 12 Iunie 1905, la ora 10 dimineața, după serviciul divin, am pus piatra fundamentală a acestui edificiu, în asistența persoanelor mai jos semnate”. Actul comemorativ a fost pus într-un tub de sticlă închis ermetic cu smoală și a fost depus în piatra fundamentală a azilului.

Azilul a fost construit după planurile arhitectului Florenz Krause, de către constructorii Petre Niculescu și Marin Teodorescu și un inginer-arhitect Călinescu. În 1906, Petre Niculescu primea suma de 130.000 de lei pentru lucrările întreprinse la ridicarea azilului.

În același act se vorbea despre inaugurarea edificiului la data de 1 aprilie 1907. În vara aceluiași an, în urma unei anchete publicate în ziarul Universul, bucureștenii alegeau ca instituția cea mai îndreptățită de a ocupa imobilul să fie „Salvarea”. Primele ambulanțe ale „Salvării” înființate din inițiativa privată a medicului Nicolae Minovici apăruseră pe străzile capitalei în vara anului 1906. Instituția de ajutor social nu beneficia însă de un sediu propriu, fiind inițial găzduită în grajdurile Poliției. Theodora Cazzavillan oferea o parte din clădire, pentru 12 luni, ca sediu provizoriu al Societății de Salvare.

Salvarea s-a instalat în aripa stângă a palatului cu plan în formă de U: la parter, se afla camera medicului de serviciu, o cameră unde pentru acordarea primului ajutor și o sală de cursuri numită „Școala Samariteană”, unde ofițerii Poliției erau instruiți să ofere primul ajutor în cazul accidentelor. La etaj erau găzduite dormitoarele internilor și ale oamenilor de serviciu, cât și o sală rezervată ședințelor comitetului societății. În fața azilului era parcată o ambulanță, gata oricând de plecare.

Salvarea putea fi apelată prin telefon și intervenea în cazuri grave: răniri, sinucideri, sincope, incendii, etc. Societatea nu pretindea bani pentru serviciul oferit, însă încuraja donațiile, personalul lucrând la rândul său benevol. În primii ani de funcționare, Salvarea a avut la dispoziție trăsuri speciale pentru transportul victimelor în condiții optime, astfel încât ajutorul oferit la fața locului precum și existența unor mijloace potrivite de transport au scăzut numărul morților subite.

Spre finalul anului 1926, Directorul Salvării, Nicolae Minovici anunța mutarea corpului de gardă în noul palat al Salvării, alipit celui vechi, Azilul Cazzavillan fiind închiriat Primăriei Sectorului III (albastru). Mai multe informații despre istoricul „Salvării”, organizarea și funcționarea instituției vom scrie într-o postare viitoare.

Articol scris de Manolache Mădălina, Muzeul „Nicolae Minovici” – Muzeul Municipiului București.

Surse:

Arhiva documentară a Muzeului Nicolae Minovici.

1922. Bacalbașa, „Ziaristica română din zilele noastre, Sindicatul Ziariștilor din București”, în N. Iorga, Istoria Presei românești de la primele începuturi până la 1916, Atelierele Societăței Anonim Adeverul, București, 1922.
1923. Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, Vol. III, Ed. II, Ed. Ziarul Universul, București, 1936.

Ioan-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la București: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Academia Româna, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Vicenza, Istituto per le Ricerche di Storia Sociale e Religiosa, 2011.

2. a., „Informațiuni”, Universul, 27 februarie 1905, p. 2.
3. Macri, „Azilul Theodora L. Cazzavillan”, Universul, 14 iunie 1905, p. 1.

Botzan, „Societatea de Salvare”, Universul, 3 februarie 1907, p. 1.

Botzan, „Societatea de Salvare. Azilul Teodora L. Cazzavillan”, Universul, 20 iulie 1907, p. 1.

1. a., „Azilul invalizilor militari, Universul, 7 mai 1906, p. 1.
2. a., „Senatul, Palatul invalizilor”, Universul, decembrie 1912, p. 2.
3. Baboeanu, Dedesubturi…, Tipografia Cooperativă Poporul, B-dul Elisabeta 27, 1910.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.